În vacanță pe urmele durerii – o zi în fostul penitenciar de la Sighet

Lacrimi între ziduri. Povestea prea puțin știută a Închisorii de la Sighet

Există locuri în țara noastră unde pereții încă păstrează strigătele mute ale durerii. Un astfel de loc este Închisoarea de la Sighet, un spațiu care nu mai aparține prezentului, ci trecutului greu și apăsător al României.

La prima vedere, muzeul pare o simplă clădire, care, dacă nu ai ști ce reprezintă, nu i-ai da o atenție deosebită… Dar, dincolo de zidurile ei, timpul a încremenit. Aici, în tăcerea înghețată, domnește suferința celor care au fost închiși, înfometați, umiliți și, adesea, uitați de lume. Erau elitele țării — profesori, academicieni, episcopi, țărani cu demnitate, prim-miniștri, preoți, o mulțime de studenți și oameni simpli care au iubit libertatea mai mult decât viața.

Fotografiile din sală sunt mute, dar țipă prin fiecare pixel. Fiecare chip spune o poveste despre un vis curmat, despre un destin frânt, despre o familie care nu a mai aflat niciodată unde și cum s-a stins cel drag.

Într-una dintre celule, un pat îngust, o pătură aspră și o fotografie cu Iuliu Maniu. Aceasta a fost ultima lui „casă”. Un om care a visat o Românie unită, liberă și demnă a murit aici, în frig și singurătate, în 1953. Pe perete, geamul înalt nu lasă lumina să intre decât firav — poate așa cum ajungea și speranța în sufletul deținuților.

Într-o altă sală, hainele groase, zdrențuite, sunt martorii unui frig cumplit. Fiecare cusătură e o rană. Rochiile ponosite, papornițele de pânză, bonetele femeilor întemnițate, toate par abandonate în vitrine, dar, de fapt, încă poartă respirația celor care le-au purtat, încă strigă suferința celui ce le-a purtat.

Fișele de deținuți, unele cu scrisul tremurat, sunt bilete spre uitare salvare sau speranță. Numele, motivele arestării, durata detenției… cifre și cuvinte seci pentru niște vieți sfărâmate. Unele fișe consemnează: „Reeducare”, „Origină socială: mic-burghez”, „Condamnat politic”. Termeni seci, reci, care maschează adevărul crud: crime împotriva conștiinței.

Și poate cel mai sfâșietor obiect e costumul vărgat, agățat de sârma ghimpată. Nu e doar o piesă de muzeu — e pielea simbolică a unui om care a fost dezbrăcat de identitate, de libertate, de viață.

Vizitatorii merg încet. Unii chiar plâng. Alții oftează și privesc în jos, incapabili să înfrunte durerea. În acest muzeu, nu e loc de zâmbete. Doar de reculegere și rușine. Rușine că a fost posibil așa ceva. Și recunoștință că au existat oameni care nu s-au plecat în fața dictaturii.